Primele simptome de dermatită atopică mi-au apărut când aveam 21 de ani. Stăteam în gazdă pe atunci și, pentru că nu aveam mașină de spălat, toate rufele le spălam de mână. Puneam mult detergent și nu purtam niciodată mânuși, iar când a început să mi se înăsprească pielea am crezut că e pur și simplu o iritație de la detergenți. Așa că m-am dus la farmacie și mi-am cumpărat niște creme, ce m-am gândit eu că o să ajute. Și pentru o vreme chiar au funcționat. Cu timpul însă eczemele s-au extins pe gât și pe scalp. Am fost la medic și am primit alte recomandări de creme care să mă ajute să-mi mențin pielea hidratată.

Totuși, n-am fost diagnosticată din prima cu dermatită atopică. De fapt, a durat mai bine de 10 ani să ajung aici, timp în care trecut prin multe alte diagnostice: dermatită de contact, dermatită constituțională, eczemă de nu știu de care. Fiecare medic îmi spunea că e altceva. De fapt, problema era că povestea mea nu se plia perfect pe tiparul clasic al dermatitei atopice. De obicei, ea apare la copii și apoi poate să dispară sau să se agraveze cu timpul, dar în cazul meu nu a fost deloc așa. Până la 21 de ani nu am avut niciun simptom. Am fost un caz atipic și deci mai greu de reperat.

Simptomele s-au agravat foarte tare acum doi ani, imediat după naștere. Stresul și agitația continuă erau copleșitoare și asta s-a reflectat imediat și prin boală. Tot ce funcționase în trecut nu mai avea acum niciun efect. Simțeam că îmi arde pielea, ajunsesem să am leziuni deschise în continuu și parcă nu mai exista niciun moment de liniște. Pentru că la dermatită, mâncărimea e așa de puternică încât îți vine să te urci pe pereți.

Pe lângă disconfortul uriaș pe care ți-l creează, leziunile sunt și o poartă de deschidere pentru bacterii. Pentru mine, ca asistentă medicală, era extrem de complicat, mai ales de când am început să lucrez la recoltare, unde e foarte important să te protejezi – atât pentru tine, cât și pentru pacienți.

La începutul anului trecut, situația a devenit de-a dreptul insuportabilă și mi-am dat seama că trebuie să fac ceva, pentru mine, pentru băiețelul meu. Am fost la un alt medic și am primit în sfârșit diagnosticul corect. Am trecut prin mai multe tipuri de tratamente și de aproape un an iau un tratament medicamentos care chiar a reușit să mă scape de toate simptomele. Am în continuare grijă să-mi hidratez pielea, dar forma aceea activă și distrugătoare de dermatită a dispărut complet.

Eu am luat-o mereu ca atare, ca pe o boală ca oricare alta. Faptul că lucrez în sistemul medical probabil m-a ajutat. Dar sunt și o persoană optimistă și nu am încetat niciodată să sper că voi găsi o soluție. Și m-a ajutat și băiețelul meu, care e totul pentru mine. De când îl am pe el, nu stau să mă mai gândesc la boală.

Mi-aș dori ca cei din jur să știe că dermatita atopică nu e contagioasă. Pentru că oamenii nu știu, nu înțeleg, doar văd aspectul pielii tale și se sperie. Cred că e normal, fiecare vrea doar să se protejeze. Dar tocmai de aceea cred că e important ca lumea să afle despre dermatită, pentru că în absența unei informări corecte, atitudinea de respingere a celor din jur poate fi foarte izolantă pentru persoana care suferă de această boală. Iar celor care au și ei dermatită atopică sau suspectează că ar putea avea, le recomand să meargă la medic și să întrebe despre boală, despre tratamentele disponibile. Din experiența mea, odată ce ai dermatită atopică ca adult, de scăpat nu mai scapi de ea. Dar nici nu trebuie să te resemnezi cu o cremă care nu funcționează. Există și alte soluții. Și cred că cel mai important este să nu îți pierzi speranța!